12 iun. 2013
2 oct. 2011
Interviu în cotidianul gălăţean Viaţa Liberă
Danny B., piano-entertainer, aşa îl cunosc norvegienii. Artistul gălăţean Daniel Bordeiu îşi petrece jumătate de an la Galaţi, jumătate în Norvegia. Muzician şi psiholog deopotrivă, studiile făcute din pasiune i-au înlesnit drumul către sufletul celor care îl ascultă.
Prima oară a cântat în Norvegia în aprilie 1997, împreună cu Ciprian Postolache, cu care forma, atunci un duo inspirat (după majoritatea opiniilor culese de-a lungul timpului) - MIDI Art. Intermediar le-a fost un impresar norvegian de origine română, căruia îi trimiseseră un material demo care a plăcut. Contractul iniţial de zece săptămâni s-a transformat în 14 ani şi jumătate de carieră internaţională. A cântat în peste 20 de oraşe norvegiene, primii zece alături de fostul coleg, iar din 2007 singur, ca piano-entertainer. De la 3.000 de km distanţă, Daniel Bordeiu ne-a acordat un interviu.
- De ce tocmai Norvegia?
- Acolo m-a purtat destinul pentru prima oară în cariera internaţională, apoi au fost mai multe motive pentru care aventura a continuat: e o ţară de o frumuseţe greu de descris în vorbe, şi, profesional vorbind, fiecare nou oraş unde cântam însemna o nouă provocare în a „cuceri” auditoriul, majoritar norvegian. Financiar, Norvegia ştie şi poate să-şi aprecieze artiştii mai presus de multe alte ţări europene prospere. După prima impresie, natural, oamenii întreabă de unde sunt; aflându-mi naţionalitatea, unii mă compătimesc, alţii îşi pierd interesul pentru muzica mea, o parte dintre ei afişează un soi de admiraţie, iar sporadic, am întâlnit şi oameni cuprinşi de oarecare ostilitate naţionalistă (probabil cei care, pe ascuns, apreciază gestul abominabil al lui Breivik)... Cei mai mulţi dintre ascultătorii mei mă iubesc, de asta sunt sigur.
- Ca artist, v-aţi simţit vreodată mai apreciat decât acasă?
- Da, m-am simţit mai apreciat (de un număr mai mare de ascultători) decât în România - consecinţă a unui public mai iubitor de muzică „adevărată” decât cel din România contemporană, infestată, ştim bine, de fel şi fel de genii şi genuri artistice parazite şi oportuniste ce pervertesc scopul muzicii, transformând-o într-un business meschin. Aş minţi să nu recunosc că am întâlnit şi destui fani de muzică bună acasă; cu cei mai mulţi am rămas prieten şi ne revedem cu bucurie.
- Ce cântaţi?
- Muzica pe care o interpretez acoperă relativ perioada anilor 1950- 2011, iar ca repertoriu, light jazz, evergreens, hituri din aceşti 60 de ani de muzică frumoasă, de la Nat King Cole, Louis Armstrong şi până la Rihanna, Jamie Cullum, Robbie Wiliams şi tot ce s-a mai scris bun între timp. Repertoriul românesc l-am abordat în general mulţumită celor din trupa O-zone, care ne-au fost ambasadori de succes. În alte rare situaţii am mai cântat piese româneşti pentru norvegienii care doreau să audă cum sună muzica pe limba noastră... Nu foarte mulţi. Reacţiile publicului? Simt că în general apreciază muzicalitatea sufletului românesc, norvegienii fiind un popor foarte muzical, contrar falsei percepţii pe care o avem noi vizavi de simţirea lor sufletească. Motto-ul meu e: „Changing moods and taking joy from it!” - în traducere liberă, mă simt fericit atunci când reuşesc prin ceea ce cânt să aduc lumina, pace, bucurie şi armonie în sufletele celor care mă ascultă.
- Ce gânduri vă încearcă faţă de Galaţi când sunteţi departe?
- Mă încearcă nostalgia, faţă de ceea ce a fost odată acest oraş - cu mult înainte de perioada comunistă. Mă încearcă şi speranţa că la întoarcerea acasă voi respira un aer mai curat, că voi vedea mai multe feţe zâmbitoare în jurul meu, mai puţină mârlănie şi snobism la televizor şi pe stradă. Dezamăgirea este pe măsura eşecului fiecărui edil al oraşului, nu critic pe nimeni în special, dar lucrurile vorbesc de la sine.
- Ce vă place în Norvegia?
- Cel mai mult îmi plac fiordurile, simplitatea oamenilor, primăvara şi... somonul! Sentimentele mele faţă de acest tărâm se amplifică pe zi ce trece, mă simt aproape ca acasă când ajung acolo, dorurile mele din România fiind familia şi prietenii, cerul înalt de acasă, soarele de vară şi gustul roşiilor autohtone... În principal. M-am gândit de multe ori să mă mut acolo. Definitiv. Pentru motive pe care nu le-ar contesta nimeni. Dar iubesc acest popor şi nu aş fi întreg la suflet să mă bucur doar eu şi familia mea de o viaţă mai bună acolo, privind peste umăr milioanele de oameni de acasă... Aştept să apară acel mare politician român ce ne va induce starea de spirit necesară pentru a repara lucrurile aici, în ţara noastră, măcar în al 12-lea ceas. Caut din priviri acest lider, dar încă nu îl văd, şi doare cumplit... Şi totuşi mai sper.
Visez… prudent
Ce visează Daniel Bordeiu? „La cei 41 de ani ai mei, tată de familie şi soţ fiind, muzician de profesie, sincer vă spun că visez ... prudent. Sunt conştient de tot ce există în showbizul zilelor noastre, aşa că nu-mi fac iluzii. Visez, dar realist. Mă văd compunând, promovând artişti mai tineri, învăţându-i ceea ce ştiu şi performând în continuare pentru publicul care mă ştie şi cu care m-am obişnuit, oriunde-ar fi el în lume”, ne-a mărturisit artistul.
autor: Anca Melinte
22 nov. 2010
24 dec. 2009
16 mai 2009
Oscar si Tanti Roz
http://ifile.it/s4t6bph - multumiri pentru lala!
Autor: Eric-Emmanuel SchmittRating:
Probabil ca cel mai ridicol lucru pe care l-ar putea face cineva vorbind despre Oscar si Tanti Roz ar fi sa inceapa sa trancaneasca abstract despre “unitatea de stil a cartii”, despre structura ei – paisprezece scrisori adresate lui Dumnezeu – ceea ce, nu-i asa, i-ar putea “conferi un alert ritm intrinsec, accelerat progresiv pana la ultimele faze ale naratiunii, unde firul epic se rupe abrupt”, despre “melanjul elementului comic cu elementul tragic”, despre “straturi schematizate ale viziunii imaginative” si alte mici monstruozitati filologice de prin manuale bune de torturat liceeni. Oscar si Tanti Roz e o carte frumoasa, iar cartile frumoase nu le atingi cu analize clinico-abstracte, asa cum nu pui mana umeda si murdara pe fluturi.
Asadar, Oscar e un pusti de zece ani, cu minte clara, suflet patimas si trup sfarsit de leucemie. Are un cazier format din trei incendieri simultane, ale caror victime au fost pe rand… cainele, pisica si ulterior intreaga casa. E exasperat de lasitatea oamenilor mari, care nu sunt in stare sa-i spuna verde-n fata ca mai are cateva zile de trait. Prietena lui e Tanti Roz, o infirmiera batrana, de o bunatate aproape arhaica, ce stie sa spuna minunate povesti postmoderne in care taramul de lupta e… ringul de wrestling, unde ea a infruntat cu abnegatie si intelepciune tactica mii de luptatoare grase si soioase. Tanti Roz e singura care ii spune adevarul micutului, daruindu-i si doua idei de geniu: sa-si traiasca fiecare din ultimele zile ca si cum ar fi zece ani (parcurgandu-si astfel viata pe-repede-inainte) si sa-i scrie cateva epistole lui Dumnezeu, in care inca nu crede.
Ca tot veni vorba de Dumnezeu, e de salutat curajul pe care il are autorul scriind raspicat despre El, in conditiile in care orice natarau contemporan, slujitor de politically-corectness si “libertate de constiinta” i-ar sari la gat (daca n-o fi facut-o deja) pentru un dialog ca urmatorul:
“- […] Dar despre Dumnezeu nu ti-au povestit chiar niciodata [parintii tai]?- Ba da. O singura data, cand mi-au spus ca nu cred in el. Ei nu cred decat in Mos Craciun.- Nu se poate! Chiar asa dobitoci sunt, Oscar, baiete?”
(A nu se intelege ca volumasul de fata ar fi vreun manifest habotnic. Insa, din pacate, cam asa e si in viata: cand esti, ca Oscar, inconjurat de tampiti – atei sau nu, nici ca importa – ai doar doua variante radicale: ori lasi capul in jos si te lasi cotropit, ori incepi sa privesti in sus cu nadejde, detasandu-te fara menajamente de restul lumii).
Pana acum, Dumnezeu s-a vazut prin ochii literaturii intr-o gramada de perspective: ca reper fundamental al existentei, ca o entitate abstracta la care nu poti ajunge, unii au zis ca nu prea exista, altii l-au declarat mort si ingropat, unii au zis ca se cam uita cu binoclul, altii ca e viu-dar-nu-se -prea-mai- intereseaza-de-oameni-si-chiar -daca-s-ar-interesa-in-fond -ce-ne-priveste -pe-noi, in fine… N. Steinhardt, cred ca in Jurnalul fericirii, se intreba ce-ar fi daca pana la urma, inseland inchipuirile abstract-ratacite pe care ni le fabricam despre El, ni s-ar arata exact ca in asa-zisul “imaginar” religios – un simplu batranel cu barba, vesminte albe si largi, cu toiag, care iarta, care mangaie si stie sa zambeasca.
Cam asa e si Dumnezeu caruia ii scrie Oscar – un “Doamne-Doamne” prietenos, pe care micutul :
1. il intreaba ce cadou ar vrea de Craciun, daca tot e ziua Lui de nastere; :)
2. il roaga (pe la “20 de ani”) daca n-ar putea cumva sa-l ajute sa se casatoreasca cu Peggy Blue care “miroase a alune si pielea ei e fina ca a mea pe partea interioara a bratelor, numai ca la ea e asa pe tot corpul” si care “atunci cand te apropii de ea, e ca si cum ai patrunde intr-o capela”;
3. il roaga sa ii faca o vizita (de ce nu?);
4. il apostrofeaza sau il alinta, dupa caz, cu “draga Dumnezeu”, “te pup, Oscar”, “tu esti un tip infatigabil”, “te munceai sa aduci zorile. Nu parea sa-ti iasa din prima, dar te straduiai”.
Oscar si Tanti Roz nu e doar o naratiune simpatica, despre un copil bolnav, o asistenta batrana si niste scrisorele naive. E suficient sa te departezi putin de poveste (splendid orchestrata, fara indoiala), ca sa iti ramana mesajul, nelinistitor si mustind de mistere: oricare dintre noi poate fi un Oscar cu ceva mai multe zile daruite. Lumea noastra arata ca spitalul lui, cu doctori formalisti, cu minte plata si blocati in aceleasi norme de comportament si scheme de gandire. Prin “spital” se vor gasi intotdeauna doi-trei oameni pentru care merita sa-ti traiesti putinele zile. De la oameni ai sa afli cam cum e cu lumea, cu bucuriile si cu Dumnezeu. Vorbind cu Dumnezeu, cu speranta si curaj, El iti da semne si te invata sa te bucuri cu nesat de viata (chiar si atunci cand ai “90 de ani”, cat “avea” Oscar cand L-a redescoperit). Odata dus “in miezul tainei ca sa o cuprind cu mintea”, Il mai rogi sa faca asemenea minuni si pentru ceilalti. Ai devenit deja mai bun. Si bun, si batran fiind, precum Oscar la “120 de ani”, intelegi ca :
A. din “spital” nu scapi altfel decat cu:1. prietenie2. dragoste3. credinta
B. …din orice moment al vietii tale poti incepe sa ti-o si traiesti. "
comentarii de la cititori:
Anca...
...am citit cartea( e drept, in franceza), dar vreau sa spun ca am plans zamband cand am citit carticica si am cugetat mult pe urma...e extraordinara si desi are doar cateva pagini concentreaza atata intelepciune si sensibilitate cat pentru 10 romane!o recomand tuturor.
Adriana...
... este una dintre cele mai frumoase carti pe care le-am citit! De fapt, nu e doar o carte, e O LECTIE DE VIATA!!!...are doar 71 de pagini micute care se citesc imediat ...si dupa care, cu siguranta, devenim mai... bogati sufleteste!!O seara in LUMINA!
Autor: Eric-Emmanuel SchmittRating:
Probabil ca cel mai ridicol lucru pe care l-ar putea face cineva vorbind despre Oscar si Tanti Roz ar fi sa inceapa sa trancaneasca abstract despre “unitatea de stil a cartii”, despre structura ei – paisprezece scrisori adresate lui Dumnezeu – ceea ce, nu-i asa, i-ar putea “conferi un alert ritm intrinsec, accelerat progresiv pana la ultimele faze ale naratiunii, unde firul epic se rupe abrupt”, despre “melanjul elementului comic cu elementul tragic”, despre “straturi schematizate ale viziunii imaginative” si alte mici monstruozitati filologice de prin manuale bune de torturat liceeni. Oscar si Tanti Roz e o carte frumoasa, iar cartile frumoase nu le atingi cu analize clinico-abstracte, asa cum nu pui mana umeda si murdara pe fluturi.
Asadar, Oscar e un pusti de zece ani, cu minte clara, suflet patimas si trup sfarsit de leucemie. Are un cazier format din trei incendieri simultane, ale caror victime au fost pe rand… cainele, pisica si ulterior intreaga casa. E exasperat de lasitatea oamenilor mari, care nu sunt in stare sa-i spuna verde-n fata ca mai are cateva zile de trait. Prietena lui e Tanti Roz, o infirmiera batrana, de o bunatate aproape arhaica, ce stie sa spuna minunate povesti postmoderne in care taramul de lupta e… ringul de wrestling, unde ea a infruntat cu abnegatie si intelepciune tactica mii de luptatoare grase si soioase. Tanti Roz e singura care ii spune adevarul micutului, daruindu-i si doua idei de geniu: sa-si traiasca fiecare din ultimele zile ca si cum ar fi zece ani (parcurgandu-si astfel viata pe-repede-inainte) si sa-i scrie cateva epistole lui Dumnezeu, in care inca nu crede.
Ca tot veni vorba de Dumnezeu, e de salutat curajul pe care il are autorul scriind raspicat despre El, in conditiile in care orice natarau contemporan, slujitor de politically-corectness si “libertate de constiinta” i-ar sari la gat (daca n-o fi facut-o deja) pentru un dialog ca urmatorul:
“- […] Dar despre Dumnezeu nu ti-au povestit chiar niciodata [parintii tai]?- Ba da. O singura data, cand mi-au spus ca nu cred in el. Ei nu cred decat in Mos Craciun.- Nu se poate! Chiar asa dobitoci sunt, Oscar, baiete?”
(A nu se intelege ca volumasul de fata ar fi vreun manifest habotnic. Insa, din pacate, cam asa e si in viata: cand esti, ca Oscar, inconjurat de tampiti – atei sau nu, nici ca importa – ai doar doua variante radicale: ori lasi capul in jos si te lasi cotropit, ori incepi sa privesti in sus cu nadejde, detasandu-te fara menajamente de restul lumii).
Pana acum, Dumnezeu s-a vazut prin ochii literaturii intr-o gramada de perspective: ca reper fundamental al existentei, ca o entitate abstracta la care nu poti ajunge, unii au zis ca nu prea exista, altii l-au declarat mort si ingropat, unii au zis ca se cam uita cu binoclul, altii ca e viu-dar-nu-se -prea-mai- intereseaza-de-oameni-si-chiar -daca-s-ar-interesa-in-fond -ce-ne-priveste -pe-noi, in fine… N. Steinhardt, cred ca in Jurnalul fericirii, se intreba ce-ar fi daca pana la urma, inseland inchipuirile abstract-ratacite pe care ni le fabricam despre El, ni s-ar arata exact ca in asa-zisul “imaginar” religios – un simplu batranel cu barba, vesminte albe si largi, cu toiag, care iarta, care mangaie si stie sa zambeasca.
Cam asa e si Dumnezeu caruia ii scrie Oscar – un “Doamne-Doamne” prietenos, pe care micutul :
1. il intreaba ce cadou ar vrea de Craciun, daca tot e ziua Lui de nastere; :)
2. il roaga (pe la “20 de ani”) daca n-ar putea cumva sa-l ajute sa se casatoreasca cu Peggy Blue care “miroase a alune si pielea ei e fina ca a mea pe partea interioara a bratelor, numai ca la ea e asa pe tot corpul” si care “atunci cand te apropii de ea, e ca si cum ai patrunde intr-o capela”;
3. il roaga sa ii faca o vizita (de ce nu?);
4. il apostrofeaza sau il alinta, dupa caz, cu “draga Dumnezeu”, “te pup, Oscar”, “tu esti un tip infatigabil”, “te munceai sa aduci zorile. Nu parea sa-ti iasa din prima, dar te straduiai”.
Oscar si Tanti Roz nu e doar o naratiune simpatica, despre un copil bolnav, o asistenta batrana si niste scrisorele naive. E suficient sa te departezi putin de poveste (splendid orchestrata, fara indoiala), ca sa iti ramana mesajul, nelinistitor si mustind de mistere: oricare dintre noi poate fi un Oscar cu ceva mai multe zile daruite. Lumea noastra arata ca spitalul lui, cu doctori formalisti, cu minte plata si blocati in aceleasi norme de comportament si scheme de gandire. Prin “spital” se vor gasi intotdeauna doi-trei oameni pentru care merita sa-ti traiesti putinele zile. De la oameni ai sa afli cam cum e cu lumea, cu bucuriile si cu Dumnezeu. Vorbind cu Dumnezeu, cu speranta si curaj, El iti da semne si te invata sa te bucuri cu nesat de viata (chiar si atunci cand ai “90 de ani”, cat “avea” Oscar cand L-a redescoperit). Odata dus “in miezul tainei ca sa o cuprind cu mintea”, Il mai rogi sa faca asemenea minuni si pentru ceilalti. Ai devenit deja mai bun. Si bun, si batran fiind, precum Oscar la “120 de ani”, intelegi ca :
A. din “spital” nu scapi altfel decat cu:1. prietenie2. dragoste3. credinta
B. …din orice moment al vietii tale poti incepe sa ti-o si traiesti. "
comentarii de la cititori:
Anca...
...am citit cartea( e drept, in franceza), dar vreau sa spun ca am plans zamband cand am citit carticica si am cugetat mult pe urma...e extraordinara si desi are doar cateva pagini concentreaza atata intelepciune si sensibilitate cat pentru 10 romane!o recomand tuturor.
Adriana...
... este una dintre cele mai frumoase carti pe care le-am citit! De fapt, nu e doar o carte, e O LECTIE DE VIATA!!!...are doar 71 de pagini micute care se citesc imediat ...si dupa care, cu siguranta, devenim mai... bogati sufleteste!!O seara in LUMINA!
4 mar. 2009
.JPG)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)